Cea de-a 3-a scrisoare a Parintilor Aghioriti catre Sfanta Chinotita

Prin mila Domnului publicam cea de-a 3-a scrisoare adresata Sfintei Chinotite a Sfantului Munte de catre Parintii Aghioriti  Nov 2016 – Către Sfânta Chinotită a Sfântului Munte Athos

Document in lb greaca 18. nov. 2016. ΟΜΟΛΟΓΙΑ ΠΡΟΣ ΤΗΝ ΚΟΙΝΟΤΗΤ

Către Sfânta Chinotită a Sfântului Munte Athos

 

Cinstită Sfântă Chinotită, Sfințiți Egumeni,

 

În calitate de Părinți Aghioriți, v-am trimis două scrisori deschise, cea dintâi pe data de 13 mai 2016, înainte de întrunirea Sinodului din Creta, și apoi a doua pe data de 20 iunie 2016, după întrunirea Sinodului. Tema scrisorilor noastre era credința noastră ortodoxă în fața panereziei ecumenismului. Ne așteptam, după cum am socotit noi că este firesc, ca în urma celor două scrisori mărturisitoare ale noastre, după ce vă veți fi ocupat sfințiile voastre cu subiectele credinței, să ne fi insuflat și pe noi cu atitudinea mărturistoare a sfințiile voastre atât față de Patriarhia Constantinopolului, cât și față de poporul ortodox, care totdeauna privește către Sfântul Munte ca la străjerul credinței ortodoxe.

Așa cum v-am semnalat și în ultima noastră scrisoare (20-6-2016), ne așteptam ca într-un interval de timp rezonabil Sfânta Chinotită și fiecare mănăstire, fiecare schit și fiecare monah aghiorit să ia o poziție clară și conștientă asupra acestui subiect, adică asupra hotărârilor așa-numitului ”Sfânt și Mare Sinod” din Creta, de vreme ce acestea privesc în mod direct credința noastră ortodoxă.

Dumneavoastră însă, în loc de aceasta, așa cum erați datori să faceți ca instituție și organ administrativ, ne-ați declarat prigoană. Dacă socoteați că și noi cumva ne-am pripit sau am greșit cu ceva ca niște oameni ce suntem, așteptam ceea ce era de la sine înțeles, adică fie să ne chemați la audiere, ca să vă punem înainte durerea sufletului nostru, fie să ne învredniciți de un răspuns scris, așa cum este consacrat, în duhul scripturistic și al Sfinților Părinți.

De aceea, am socotit că este plăcut lui Dumnezeu și potrivit să vă facem cunoscută mărturisirea ortodoxă a credinței noastre.

Cea mai însemnată problemă care se pune este: Ce suntem datori să facem ca mădulare credincioase ale Bisericii atunci când există erezie [în Biserică]? Cine ne va învăța despre acest lucru? În mod sigur și neînșelat, doar Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție a Sfinților Părinți și de Dumnezeu purtători și Sfintele Canoane ale Sfintelor Sinoade Ecumenice.

”Căci, dacă Hristos este batjocorit (acum, batjocorindu-se Ortodoxia prin erezia religiei universale și a ecumenismului sincretic intercreștin și interreligios), noi cum vom tăcea?” (Sfântul Chiril al Alexandriei, Μ.4, 1016). Și, în continuare, ”căci porunca Domnului este de a nu tăcea în timp de primejduire a credinței, de a vorbi și de a nu tăcea”. Și ”dacă sufletul meu se ascunde de frică, el nu își află mulțumirea”. Și ”dacă aceștia vor tăcea, pietrele vor striga”, căci, ”atunci când este vorba de credință, nu poți spune: ce sunt eu? Preot sunt?”.

Cinstiți Părinți, după cum știți, Sfântul Munte, în vreme de erezie, punea în aplicare Sfintele Canoane și înainta întotdeauna la măsura principală, care este întreruperea pomenirii numelui Patriarhului Ecumenic. Pentru a adeveri cele spuse, cităm ilustrativ un singur pasaj din Scrisoarea Mărturisitoare a Sfinților Cuvioși Mucenici Aghioriți către împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul din 1274 d.Hr.

”… Este scris în Canonul 15 al Sinodului numit Sfântul și Marele Sinod I-II [de la Constantinopol] că nu numai că nu sunt iresponsabili, ci și de lăudat cei care, chiar și înainte de condamnare sinodală, se rup de aceia care învață învățături eretice în mod public și sunt în mod vădit eretici, căci nu s-au rupt de episcopi, ci de episcopi și învățători mincinoși, iar demersul acesta, în asemenea situații, este vrednic de creștinii ortodocși și adecvat acestora, nu este considerat schismă a Bisericii, ci mai degrabă izbăvire de sciziuni și biruință a adevărului” (V. Laurent et J. Darouzes, Dossier Grec de l’Union de Lyon 1273-1277, Paris 1977, p. 395).

Cu alte cuvinte, cel care pomenește numele episcopului eretic se face și părtaș la credința acestuia, adică la erezia acelui episcop. Întrucât acest lucru, comuniunea prin pomenirea episcopilor eretici, este aducător de moarte și devastator pentru mântuirea noastră și pentru trupul Bisericii, de aceea, chiar și înainte de a fi osândit episcopul eretic, însăși Biserica ne dă dreptul și chiar o întărește canonul amintit, menționând că oprirea pomenirii poate avea loc și înainte de osândirea sinodală, atât în ce privește erezia, cât și episcopul eretic. Acest canon ni-l dă [Biserica] pentru a-l pune în aplicare, nu doar pentru a-l citi, ci ca să-l împlinim și să întrerupem pomenirea acestuia. Mai mult chiar, sunt și lăudați toți cei care îl vor pune în aplicare, tocmai pentru că ei nu creează schismă, ci, dimpotrivă previn apariția schismelor în Biserică prin faptul că opresc pomenirea episcopului eretic. Că acest canon nu prevede nici o pedeapsă pentru cei care nu întrerup pomenirea considerăm că acesta este un fapt la care nici nu merită să ne gândim. Aceste lucruri doar sofiștii le-ar putea afirma.

Amintim în plus că din 1924 până în 1974 mănăstirile aghiorite au întrerupt pomenirea Patriarhului Ecumenic doar pe motivul inovației introduse prin schimbarea calendarului.

Strict din motive de credință ortodoxă și de conștiință liberă vă declar că prin harul Domnului doresc să urmez tradiția de veacuri a Sfinților Părinți, care [în asemenea situații] este întreruperea pomenirii numelui Patriarhului și ”este potrivită creștinilor ortodocși”.

Vă anexăm o mărturisire de credință dogmatică, eclesiologică și întemeiată pe Sfintele Canoane, în acord cu Scrisoarea mărturisitoare a Sfinților noștri Părinți Aghioriți Cuvioși Mucenici, pe care îi prăznuim.

*                                 *                                  *

MĂRTURISIRE A CREDINȚEI ORTODOXE

 

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Treimea cea sfântă, cea deoființă și de viață făcătoare.

 

Către Sfânta Chinotită a Sfântului Munte

 

Domnul a spus: Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 10: 32).

Ca Părinți Aghioriți, de când harul Domnului nostru ne-a deschis inima să înțelegem Scripturile, ”ca la o făclie ce străluceşte în loc întunecos, până când va străluci ziua şi Luceafărul va răsări în inimile voastre” (2 Petru 1:19), prin lumina învățăturii Părinților purtători de Dumnezeu și însuflați de Duhul Sfânt ai Bisericii noastre, am venit la cunoașterea adevărului, atunci am conștientizat, referitor la subiectele credinței și ale dogmei, toate cele care se pun la cale împotriva sfintei și neprihănitei credințe ortodoxe prin panerezia ecumenismului intercreștin și interreligios. De 120 de ani încoace, Patriarhia Ecumenică și fiecare Patriarh [al acesteia] este un protagonist al impunerii acestei panerezii. După studii și cercetări de mulți ani asupra acestei erezii ne-am cutremurat în fața mărimii acestei necredințe și trădări!

După ce, deci, am ieșit din întunericul în care ne aflam datorită unei dezinformări cumplite și pustiitoare, bine puse la cale, înțelegem acum sensul și marele dar al Domnului, Care ne-a spus: ”Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8:32). Această ignoranță dorită, din nefericire, este cultivată cu multă grijă în toate mănăstirile și în multe obști de chilii, așa încât Părinții să nu cunoască nimic despre această panerezie a ecumenismului. După multă durere și rugăciune, glasul conștiinței ne-a arătat să pornim o luptă cu adevărat frumoasă, călugărească, în Duhul Sfânt și patristică, următori făcându-ne Sfinților Părinți.

Am așteptat ani la rând, Cinstiți Părinți, Sfințită Chinotită și Sfințiți Egumeni, de la sfințiile voastre, Părinții noștri duhovnicești, să stați înainte, cu atât mai mult cu cât sunteți Părinți Aghioriți, împotriva panereziei ecumenismului, dar, din păcate, vă limitați, până acum [cel puțin], doar la editarea unor proteste ale Sfintei Chinotite adresate Patriarhiei Ecumenice, prin care însă nu vă atingeți scopul dorit, de împiedicare a ecumenismului care avansează galopant. În felul acesta, reprezentarea instituțională a monahismului aghiorit nu poate exprima cugetul nostru autentic de Părinți aghioriți. Această atitudine a sfințiilor voastre, nu numai că nu ne inspiră, ci ne smintește foarte tare și, cu siguranță, cunoaște ce prevede Domnul nostru pentru cei ce fac sminteală. Deci, și noi, ca mădulare ale Bisericii și ale societății monahale aghiorite, ca unii care avem și noi cuvânt de răspuns pentru subiectele credinței și ale tradiției, am considerat ca pe o datorie duhovnicească a noastră care se impune, să acționăm cu respect și după rânduială.

În cursul anului 2016, ne-am adresat, deci, dumneavoastră, Sfințita Chinotită a Sfințitului nostru loc, prin două scrisori deschise.

Concret, pe 13 mai 2016, înainte de Sinod, vă avertizasem ca niște fii că, în cazul în care Sinodul menționat nu învață drept cuvântul Adevărului și nu osândește panerezia ecumenismului sincretist intercreștin și interreligios, suntem obligați, ca urmare a acestui fapt, să punem în aplicare Sfintele Canoane ale Bisericii cu privire la întreruperea pomenirii numelui Patriarhului [Ecumenic].

După încheierea Sinodului și publicarea hotărârilor acestuia, după ce am studiat teologic și bisericește hotărârile Sinodului în lumina învățăturii patristice, iar nu după opinia personală a fiecăruia, am constatat că Sinodul menționat, în loc să învețe drept și să condamne ca EREZIE papismul și toate celelalte vlăstare protestante eretice, dimpotrivă, le-a acceptat și anume chiar ca ”Biserici”. În textul final ”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, la paragraful 6 se menționează: Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a altor biserici şi confesiuni creştine eterodoxe, fără a fi în comuniune cu ele”. Aici vedem că se joacă un joc demonic prin cuvintele: ”denumire istorică”, ”fără a fi în comuniune cu ele”, ”eterodoxe”, dar în cele din urmă sunt acceptate ca ”Biserici”. Și, în general, observăm că în toate textele Sinodului nu există o directețe a cuvântului, nu există evanghelicul cuvântul vostru să fie: ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu” (Matei 5:37). Toate sunt ambigue, cu jumătăți de adevăruri și jumătăți de minciuni, și antiortodoxe, antipatristice, toate sunt pervertiri. Nimic nu este clar, peste tot există o încurcătură, o confuzie. Predomină duhul lumesc al politicienilor, limbajul diplomației, iar nu limbajul adevărului. În toate textele se evită sistematic menționarea a două cuvinte, anume ”dogma” și ”erezia”. Nu există buna mireasmă a tămâiei, ci putoarea ”parfumurilor” lumești și a duhurilor necurate.

De asemenea, acest Sinod ecumenist acceptă, de asemenea, și toate hotărârile dialogurilor teologice ale Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB) pe care le ia și le semnează împreună cu papistașii, protestanții, monofiziții, anglicanii etc. eretici, iar acum le acordă aprobare și ștampilă sinodală. Le acceptă nu doar ca ”Biserici surori”, ci recunoaște că au împreună cu noi credință comună apostolică, succesiune apostolică, preoție, botez și Taine valide (vezi Documentele de la München 1981, Bari 1987, Noul Valaam 1988, Balamand 1993, Ravena 2007). Pe scurt, desființează și distrug întreaga învățătură teologică, eclesiologică și dogmatică, apostolică și patristică, a Sfinților Părinți ai Bisericii.

Cinstiți Părinți, noi, ca monahi aghioriți, avem o problemă specială, pentru că Patriarhul Ecumenic se întâmplă să fie principalul inspirator și promotor al acestei hotărâri eretice sinodale și acesta, de altfel, a fost și scopul și viziunea întregii sale vieți, și din acest motiv, pentru noi, aghioriții, care îi suntem direct subordonați, precum și pentru toți creștinii ortodocși, clerici, monahi și mireni, el nu mai este patriarh, ci ereziarh, ca și alții dinaintea lui, Arie, Nestorie, Vekkos și alții. Patriarhul se face ereziarh și lider al panereziei ecumenismului sincretic, intercreștin și interreligios. Aceasta nu este o constatare, nici o acuzație particulară a noastră, ci, după cum foarte bine cunoașteți, este concluzia firească a unei întregi evoluții care cuprinde fapte și declarații eretice, atât ale Patriarhiei Ecumenice, cât și  ale fiecărui Patriarh în parte, începând din 1920. Desigur, apogeu al tuturor acestora sunt și rugăciunile în comun cu toți dușmanii lui Hristos, precum evreii ucigași de Hristos, budiștii, diferiții guru, vrăjitori, compatrioți idololatri [greci] și alții. Toate acestea nici un eretic, de-a lungul veacurilor, nu a îndrăznit măcar să le gândească! Servește și aici cu credincioșie religia universală a lui Antihrist.

Toate acestea sunt publicate și ca documente, și ca imagini, după cum, de asemenea, rezultă și din alte studii teologice ale unor episcopi (cum ar fi Mitropolitul Pireului, kir Serafim, și alții), ale ”Sinaxei Clericilor și Monahilor”, ale unor profesori universitari de teologie și ale altor clerici și mireni. Dar și noi, ca aghioriți, am hotărât să le edităm într-o carte ilustrată color, ce cuprinde texte pe care mai demult însăși Sfânta Chinotită le-a scris, spre informarea poporului credincios, pe care îl țin în întuneric și în ignoranță, compromițând astfel și atitudinea de veacuri a Sfântului Munte cu privire la subiectele credinței.

Toate acestea, deci, demonstrează că nici nu îl calomniem, nici nu îl judecăm, nici nu îl injuriem pe Patriarh, ci le scriem pentru a denunța erezia sa. În felul acesta demonstrăm că îl iubim cu adevărat, pentru că nu îl lingușim, nici nu ținem sub tăcere adevărul credinței noastre din frică și groază. De altfel, Patriarhul Ecumenic are atâtea calități și ar fi putut să ofere multe Bisericii, care atât de mult l-a cinstit prin slujirea episcopală de Patriarh Ecumenic, ce presupune o mai mare responsabilitate. Ne rugăm ca Domnul să îi dea pocăință și să se dezică de erezia sa, înainte de a se înfățișa la înfricoșătorul scaun de judecată al Domnului, precum, de asemenea, le dorim și tuturor episcopilor ecumeniști care îi urmează. După cum este firesc, conștiința noastră ortodoxă nu e cu putință vreodată să tolereze, nici să accepte toate acestea, erezia și învățăturile lui eretice.

Avem poruncă de la Însuși Domnul nostru: ”după un străin, ele nu vor merge, ci vor fugi de el, pentru că nu cunosc glasul lui” (Ioan 10:5). ”Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema!” (Galateni 1:8).

Cârma Bisericii sunt Sfintele Canoane, care au autoritate și valabilitate ecumenică, diacronică și veșnică și nici un Sinod sau patriarh sau episcop nu poate să le invalideze. Față de Sfintele Canoane trebuie să facem ascultare și noi, și patriarhul, și episcopii. Când nu fac aceștia ascultare față de Sfintele Canoane ale Bisericii, atunci nu fac ascultare nici de Biserică și se află în afara Bisericii, prin urmare și noi ne legăm prin ascultarea față de ei, pentru că devin de-acum episcopi mincinoși și învățători mincinoși. Atunci avem poruncă să întrerupem comuniunea bisericească cu episcopii eretici.

 

Potrivit Sfintelor Canoane ale Bisericii:

 

”Episcopul sau presviterul sau diaconul, dacă NUMAI s-a rugat împreună cu ereticii, să se afurisească; iar, dacă le-a permis acestora să săvârșească ceva ca clerici, să se caterisească” (Canonul 45 al Sfinților Apostoli).

 

”Nu se cuvine a se ruga cineva cu ereticii sau cu schismaticii” (Canonul 33 al Sinodului de la Laodiceea).

 

”Dacă cineva s-ar ruga, chiar și în casă, împreună cu cel afurisit (scos din comuniune), acela să se afurisească” (Canonul 10 al Sfinților Apostoli).

 

”… cel ce are comuniune cu cei excomunicați, acesta să fie excomunicat…” (Canonul 2 al Sinodului de la Antiohia).

 

Acest canon îl folosesc și Părinții Aghioriți în Epistola lor către Sinodul din Constantinopol din 1275. Am citat aici doar câteva pasaje din bogata învățătură a Sfinților Părinți ai Bisericii.

Poruncă avem să le urmăm Sfinților Părinți, iar nu părerilor personale ale diferiților părinți duhovnicești, care nu sunt în acord cu teologia și învățătura Sfinților Părinți. ”Căci avem poruncă de la însuși Apostolul: dacă cineva dogmatizează sau poruncește să facem ceva în afară de ceea ce am primit, în afară de ceea ce canoanele Sinoadelor Ecumenice și Locale [au hotărât] în [diferite] vremi, să nu fie primit acela, nici să fie socotit în ceata aleasă a sfinților” (Sfântul Teodor Studitul, P.G. 99, 988A).

            ”Toți învățătorii Bisericii, toate Sinoadele, toate dumnezeieștile Scripturi îndeamnă să îi părăsim pe eterodocși și să ne rupem de comuniunea cu ei” (Sfântul Marcu Evghenicul, PG 160, 105C).

Numai din aceste Canoane pe care le-am semnalat cu titlu ilustrativ, să cugete fiecare episcop, cleric, monah și creștin ortodox la câtă acrivie suntem datori să avem cu toții în aplicarea Sfintelor Canoane. Sfintele Canoane sunt supapele de siguranță ale Bisericii. Există 17 Sfinte Canoane, care interzic și pedepsesc prin caterisire și afurisire pe cei care le abrogă.

 

DESPRE ÎNTRERUPEREA POMENIRII

 

Sunt mai mult decât de-ajuns cei 120 de ani de extremă iconomie (începând cu Enciclica de inspirație eretică a Patriarhului Ecumenic Ioachim al III-lea, din 1902) și toleranță față de episcopii ecumeniști, filo-unioniști și având cuget papistaș. Vătămarea și pervertirea pe care această ”iconomie” contrafăcută le-a provocat criteriului ortodox al clerului și poporului a atins deja dimensiuni uriașe. În Sfântul Munte, care a fost totdeauna străjerul ortodoxiei și al credinței, avem ca tradiție de veacuri și sfințită moștenire în Duhul Sfânt de la Cuvioșii Părinți Aghioriți și de la vechii Bătrâni îmbunătățiți pe care i-am apucat, ca ori de câte ori există erezie în Biserică trebuie să purcedem la întreruperea pomenirii în Tainele Bisericii a Patriarhului eretic și a episcopilor care propovăduiesc erezia, precum și comuniunea bisericească a tuturor celor care din frică și lașitate îi urmează pe episcopii eretici și îi pomenesc.

            „Cel ce vorbeşte şi făptuieşte împotriva celor rânduite, chiar dacă este om credincios, chiar dacă posteşte, chiar dacă trăieşte în feciorie, chiar dacă face semne minunate, să-l vezi ca pe un lup în blană de oaie, care prin lucrările sale pregăteşte pieirea oilor” (Sfântul Ignatie Teoforul PG 5, 912). Și acestea le spune Sfântul Ignatie Teoforul care a ridicat atât de mult poziția episcopului, când, desigur, acesta drept învață cuvântul adevărului.

În epoca ocupației france [papistașe] din Cipru și din alte insule și regiuni, s-a impus Bisericilor și mănăstirilor ortodoxe pomenirea episcopilor latini [papistași]. Sfântul Gherman al II-lea al Constantinopolului (1222-1240) scrie o scrisoare către ciprioți și  le spune:

”Îi conjur pe toți mirenii, toți câți sunteți fii adevărați ai Bisericii Sobornicești[1] Ortodoxe, să plecați cât se poate de grabnic de la preoții care s-au supus latinilor [papistașilor], și nici la biserică să nu vă adunați cu ei, nici să luați vreo binecuvântare din mâinile lor. Este mai bine să vă rugați lui Dumnezeu în casele voastre singuri, decât să vă adunați în biserică dimpreună cu cei ce au cuget latin [papistaș]. Altfel, veți suferi aceeași osândă ca și ei” (Iosif Vriennios, Τὰ εὑρεθέντα ἐργα, vol. II Ρ-Θ. 140, 620Α, Tesalonic 1990). Desigur, astăzi va obiecta cineva că nu sunt pomeniți episcopi papistași, latini. Sunt însă pomeniți episcopi ecumeniști care au cuget latin – deci, e vreo mare diferență? În scurt timp va fi pomenit și Papa, așa că atunci poate veți putea opri pomenirea Patriarhului.

Considerăm că după toate pasajele de mai sus nu e nevoie de nici o tâlcuire specială privitor la care este învățătura Bisericii Ortodoxe, precum, de asemenea, nu există nici o justificare pentru cei care i-au ridicat pe Bătrânii și Părinții duhovnicești contemporani mai presus de Sfinții Părinți ai Bisericii, mai presus de dogme, de Sfintele Canoane și în general de întreaga învățătură a Sfintei Scripturi și a pildei martirice și mărturisitoare a Sfinților.

 

INTERPRETAREA ORTODOXĂ A ÎNTRERUPERII POMENIRII

 

Sufletul întregii lupte împotriva panereziei ecumenismului, precum și împotriva oricărei erezii, este întreruperea pomenirii. Să vedem, deci, pe scurt, după cum va urma și un studiu istoric și eclesiologic asupra subiectului și asupra tuturor aspectelor legate de chestiunea întreruperii pomenirii, dat fiind că există intenționat multe interpretări greșite.

Noi, aghioriții, îi punem din nou înainte ca pildă pe Sfinții noștri aghioriți. Sfântul Cosma Protosul și Cuvioșii Muncenici Aghioriți, înaintașii noștri, în scrisoarea-mărturisirea lor pe care au trimis-o împăratului Mihail Paleologul, în 1274 – pe care v-o recomandăm, după cum o recomandăm și tuturor părinților aghioriți și îndeobște creștinilor ortodocși – se referă exhaustiv la acest subiect, cu texte scripturistice și din Sfintele Canoane:

 

EPISTOLA-MĂRTURISIRE A PĂRINȚILOR  AGHIORIȚI

                                               CĂTRE ÎMPĂRATUL MIHAIL PALEOLOGUL

 

Scriu, deci, aghioriții către împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul (V. Laurent et J. Darouzes, Dossier Grec de l’Union de Lyon 1273-1277, Paris 1977, p. 393):

”… Dar și al VI-lea Sfânt Sinod Ecumenic, cel din Trullo, după ce a întărit Sinoadele care l-au precedat, în Duhul dumnezeiesc, în primul dintre dumnezeieștile și sfintele canoane ale sale spune următorul lucru: «Iar dacă cineva dintre toți nu ar ține și nu ar îmbrățișa dogmele mai înainte pomenite ale bunei credințe, și nu va crede și nu va propovădui astfel, ci ar încerca să se ridice împotriva acestora, să fie anatema, după hotărârea[2] acum așezată de către fericiții Părinți menționați mai înainte, și să fie scos și să cadă din starea creștinească asemenea unui străin. Iar noi, după cele mai înainte hotărâte, am cunoscut desăvârșit că nici nu este a adăuga ceva, nici a scoate ceva din ele, care lucru pentru nici un motiv nu l-am putut face»” (op. cit. p. 393).

Aghioriții pun totdeauna înainte învățătura Bisericii, care a fost așezată în Sfintele Canoane ale Sinoadelor Bisericii și care ”nici nu adaugă, nici nu scoate ceva”. Aceasta este calea ”întărită în Duhul dumnezeiesc”, pe care o urmează Biserica.

Cel ce nu crede după ”hotărârea acum așezată de către fericiții Părinți menționați mai înainte, să fie scos și să cadă din starea creștinească asemenea unui străin”. Ce mai au de spus ecumeniștii?

Aghioriții merg mai departe și vorbesc despre dreptul pe care ni-l dă Biserica însăși, prin Sfintele ei Canoane, care au aceeași autoritate cu Sfânta Scriptură, în special prin Canonul 15 al Sinodului numit I-II [de la Constantinopol], când episcopii și împărații desființează credința, dumnezeieștile și sfintele canoane și tradiții.

”… Este scris în Canonul 15 al Sinodului numit Sfântul și Marele Sinod I-II [de la Constantinopol] că nu numai că nu sunt iresponsabili, ci și de lăudat cei care, chiar și înainte de condamnare sinodală, se rup de aceia care învață învățături eretice în mod public și sunt în chip vădit eretici, căci nu s-au rupt de episcopi, ci de episcopi și învățători mincinoși, iar demersul acesta, în asemenea situații, este vrednic de creștinii ortodocși și adecvat acestora, nu este considerat schismă a Bisericii, ci mai degrabă izbăvire de sciziuni și biruință a adevărului” (op. cit., p. 395).

Este foarte importantă aici tâlcuirea pe care o dau aici Părinții Aghioriți canonului menționat. Mai întâi ne spun că aceia care se rup de episcopii eretici și canonul subliniază chiar precizarea ”chiar înainte de osândirea lor sinodală”, aceștia nu sunt răspunzători pentru problemele și sciziunile care se vor crea în Biserică. Întreaga răspundere și greutate revine episcopilor eretici, pentru că aceștia sunt cei care provoacă schisme: ”nu numai că nu sunt iresponsabili, ci și de lăudat cei care, chiar și înainte de condamnare sinodală, se rup de aceia care învață învățături eretice în mod public și sunt în chip vădit eretici”. Aghioriții și creștinii ortodocși se rup, adică nu mai au comuniune cu aceia care învață învățături eretice și sunt în chip vădit eretici.

”Căci nu s-au rupt de episcopi, ci de episcopi și învățători mincinoși”. ”S-au rupt” ori ”s-au îngrădit” înseamnă în esență că au încetat să aibă orice comuniune bisericească, întrerupând pomenirea patriarhului și a episcopilor unioniști, care au cuget latin [papistaș], de vreme ce aceștia sunt socotiți de-acum episcopi mincinoși și învățători mincinoși. Nu doar că nu s-au rupt pe ei înșiși de episcopi și de Biserică, ci, dimpotrivă chiar, aceștia sunt ortodocșii care păzesc Biserica de schismă și de divizări și țin adevărul de credință, de vreme ce ”nu este considerat schismă a Bisericii, ci mai degrabă izbăvire de sciziuni și biruință a adevărului”. Se rup de episcopii eretici, de cuget latin [papistaș] și de ecumeniștii de azi, iar nu de trupul Bisericii. S-au rupt de Biserică și sunt în afara ei episcopii ecumeniști de azi, unioniști și eretici având cuget latin [papistaș], din pricina credinței lor eretice și ideologiei, și toți cei care îi urmează. Ca și atunci, [ortodocșii] de cuget latin considerau că Papa nu este eretic, iar papismul Biserică, la fel și azi ecumeniștii, prin Sinodul din Creta, cred că Papa nu este eretic, ci Biserică. Pentru Biserică, însă, Papa a fost, este și va fi totdeauna nu doar eretic, ci și prorocul mincinos al lui Antihrist, care îi va preda lui Antihrist toate religiile la picioare. Oricine crede că Papa este Biserică este eretic și se rupe de Biserica Ortodoxă.

Continuând, Părinții Aghioriți ne spun că acest lucru ”este adecvat creștinilor ortodocși”, dat fiind că echivalentul grecesc, ”προσῆκον‐προσηκόντως”, înseamnă ”în chip adecvat, potrivit”, ”ceea ce trebuie, ceea ce se cuvine, ceea ce este adecvat, potrivit”, adică ceea ce este îndatorirea de la sine înțeleasă pentru creștinii ortodocși, adică să întrerupă relațiile bisericești cu episcopii mincinoși. Ceilalți, însă, care nu întrerup pomenirea și comuniunea bisericească cu acești episcopi mincinoși și eretici, așa cum fac mulți astăzi, aghioriți, clerici, monahi și mireni, care continuă să îi pomenească pe ecumeniști, unde, deci, se integrează pe ei înșiși? Să se gândească și să se problematizeze, pentru că nu e posibil să fii și cu adevărul, și cu erezia, și cu Biserica, și cu Papa. Aceștia, însă, care rămân ortodocși și fac ceea ce trebuie să facă, care își fac datoria, devin vrednici de laudă și pildă de urmat. Exact aici se află și cheia de interpretare a canonului menționat, anume faptul că acest canon are caracter obligatoriu, iar nu potențial. Astăzi, din păcate, cei mai mulți zic că acest Canon al 15-lea nu este obligatoriu, ci potențial, pentru a-și justifica conștiința care îi mustră, respingând învățătura patristică a Bisericii prin aceea că se bazează pe o erminie ”rațională” cerebrală a unui om despre caracterul potențial al Canonului 15, și aceasta este așa-numita teoria a ”Celor două extreme…”. Și continuă Părinții:

”Căci spune dumnezeieștile și sfintele Canoane: «Dacă cineva s-ar ruga, chiar și în casă, împreună cu cel afurisit (scos din comuniune), acela să se afurisească» și în altă parte «Cel ce are părtășie cu cei afurisiți afurisit va fi, ca unul care confundă canonul Bisericii», și iarăși, «cel care îl primește pe eretic se supune vinovățiilor aceluia». Ei bine, cei care sunt acuzați de responsabilități, între care aceștia toți și noi, dacă [îi] vom primi [pe eretici], vom fi acuzați de dumnezeieștile canoane care s-au făcut cunoscute în Duhul Sfânt” (op. cit. p. 395). Tâlcuind Sfintele Canoane respective, înaintașii noștri aghioriți ne atrag atenția și asupra primejdiei pe care o presupune comuniunea bisericească cu ereticii, anume că ”cel care îl primește pe eretic se supune vinovățiilor aceluia”. Comuniunea bisericească prin pomenirea patriarhului-episcopului eretic ne face acuzați de aceleași vinovății duhovnicești cu aceștia și creează confuzie în Biserică, ”ca unul care confundă canonul Bisericii”. Și continuă. ”Căci este scris în explicarea dumnezeieștii Liturghii că liturghisitorul pomenește numele arhiereului, «arătând și supunerea față de cel mai mare și că are comuniune cu acesta, [că este] urmaș credinței și dumnezeieștilor Taine».

Pomenirea numelui arhiereului nu constituie o relație formală, ci constituie o relație duhovnicească reală dintre preot și arhiereu și vădește trei lucruri:

  1. Arată supunerea față de arhiereul care este mai mare.
  2. Că preotul slujitor este împreună părtaș la credința arhiereului, ”că are comuniune cu acesta, [că este] urmaș credinței”. Însă în cazul în care arhiereul naufragiază în privința credinței și a încetat să mai învețe drept cuvântul Adevărului, adică are cugete eretice, atunci ce se întâmplă? Preotul, pomenind numele său, devine împreună părtaș și la credința eretică a arhiereului, indiferent dacă preotul declară că nu este de acord cu pozițiile episcopului. Deoarece ne tâlcuiesc Sfinții și Cuvioșii Mucenici Aghioriți: ”căci Biserica Ortodoxă a lui Dumnezeu a primit de Sus aceasta, pomenirea numelui arhiereului în altar, ca părtășie desăvârșită”.

Aici este punctul cel mai subtil care, din păcate, nu a fost conștientizat nici măcar de cei care se luptă împotriva ecumenismului. Când pomenim numele unui episcop ecumenist, prin simpla pomenire a numelui dobândim părtășie desăvârșită cu erezia lui, ”a primit… aceasta, pomenirea numelui arhiereului în altar, ca părtășie desăvârșită”, devenim părtași ereziei lui, chiar dacă, pomenindu-i numele strigăm ”cel ce drept învață cuvântul adevărului”. Aici se dovedesc chiar mincinoși preoții, deoarece cunosc că episcopul lor ecumenist nu învață drept cuvântul adevărului. Sfinții Părinți vorbesc simplu, în Duhul Sfânt și clar. Aceasta este învățătura Bisericii, dar astăzi foarte puțini o acceptă, ce răspundere mare au când pomenesc un episcop eretic! Acest lucru se întâmplă, pentru că ne-am rupt de tradiția patristică vie și înlăuntrul nostru am făcut o delimitare, una e ce crede arhiereul și alta e ce cred eu, dar îl pomenesc, pentru că episcopul este BISERICA. Această viziune a fost consolidată, din păcate, și este teoria episcopo-centrică eretică a ecumeniștilor. Acestea, însă, Sfinții Părinți nici nu le-au învățat, nici nu le acceptă. Ce este, deci, dator să facă preotul? Acest răspuns ni-l dau Sfinții Părinți Aghioriți vorbind în Epistola lor de folosirea Canonului 15. Anume că preoții sunt datori să facă întreruperea pomenirii numelui episcopului eretic sau cu tendințe eretice, atunci când nu învață drept credința. Când devii părtaș la credința eretică prin pomenirea arhiereului este posibil să te mai problematizezi dacă respectivul canon este potențial sau obligatoriu? Atunci de ce a fost scris și legiuit de Sfinții Părinți? Din păcate, însă, acest lucru a devenit de neînțeles, pentru că în multe aspecte s-a pierdut și duhul martiric și duhul mărturisitor al Sfinților. Mulțimea îi vrea pe Sfinți doar ca să le facă minuni și să nu aibă probleme în viața lor [pământească], iar nu ca să le urmeze pilda. De aceea, noi, în ce ne privește, îi folosim drept călăuze doar pe Sfinții Părinți.

În finalul Epistolei lor, Părinții Aghioriți menționează:

”Și marele părinte al nostru și mărturisitor Teodor Studitul acestea le spune către cineva prin cinstita lui epistolă: «îmi spuneai însă că ți-a fost teamă să-i spui presviterului tău să nu-l mai pomenească pe ereziarh și nu văd ce altceva să-ți spun în momentul de față… (op. cit., p. 399).

Și acest pasaj se referă la comuniunea bisericească dintre preot și episcop, în cazul în care preotul cugetă drept, și spune, așa cum spun azi mulți preoți, că «eu nu sunt de acord cu Patriarhul în cele ce propovăduiește și face, dar, ce să fac?, îl pomenesc». Acest lucru ni-l spune Sfântul Teodor Studitul, care a fost unul dintre cei mai mari stâlpi ai monahismului, că nu îl scutește pe preot de răspunderea sa și se întinează prin pomenire: ”nu văd ce altceva să-ți spun în momentul de față, în afara de faptul că întinează comuniunea prin simpla pomenire a acestuia, și ortodox să fie cel ce pomenește”, se face părtaș credinței lui eretice prin pomenirea episcopului eretic. Acestea le învață Sfinții Părinți, nu sunt cuvintele noastre – cel ce are minte să înțeleagă, iar cel ce are urechi să audă.

Vedem, Cinstită Sfințită Chinotită și Cinstiți Egumeni, că acestea le spun Sfintele Canoane ale Bisericii și Sfinții, iar nu unii acuzați ca ”zeloți”, în sensul negativ pe care îl ia cuvântul [în zilele noastre].

Sfântul Cosma Protosul și Sfinții Cuvioși Mucenici Aghioriți constituie o pildă istorică și un indicator de drum. Pe Sfântul Cosma Protosul și pe ceilalți Cuvioși Mucenici îi cinstim și îi prăznuim cu priveghere oficială și liturghie arhierească în sfânta Biserică istorică a Protatosului și, în același timp, arhiereul care va sluji este de cele mai multe ori ecumenist și acceptă că Papa este Biserică. Înțelegeți, deci, că există o problemă foarte serioasă de identitate și conștiință de sine, care atinge limitele schizofreniei duhovnicești. Monahii suferă înlăuntrul lor, până când ne vom mai bate joc de noi  înșine și unii de alții? Cuvioșii Mucenici Aghioriți, care au scris această scrisoare împăratului, au adeverit-o cu sângele lor, pentru că întrerupseseră pomenirea Patriarhului Ioannis Vekkos și a împăratului.

Este foarte important să menționăm și să  clarificăm că atunci când a avut loc prigonirea Aghioriților în timpul Patriarhului Ioannis Vekkos, ceea ce pretindeau prigonitorii era pomenirea Patriarhului Constantinopolului, iar nu, așa cum cred unii, pomenirea Papei. Acest lucru este dovedit și de împreună-liturghisirea cu unioniștii, cei având cuget latin, pe care au săvârșit-o, după cum se știe, doar două mănăstiri, Marea Lavră și Xiropotamou.

”… Și când a venit în Lavra Sfântului Atanasie, cei ce locuiesc în aceasta, din frică și lașitate, așa cum nu se cuvenea, fiind prinși sau, mai bine zis, iubindu-și viețile lor și preferând cele trecătoare în locul necazurilor pentru cele veșnice, și precum Dimas iubind veacul de acum, și fără chinuri și amenințări , degrabă s-au plecat trădând buna lor credință, și cu lumini, și cu cântări și cu alai l-au primit pe acesta, ca niște fii vrednici de osândă, ca niște nelegiuiți și străini de părintele lor [Sfântul Athanasie], slujind în kiriakon [biserica centrală] fără evlavie împreună cu latinii și cu cei de cuget latin care îl însoțeau, au săvârșit pomenirea ereticilor, adică, spun, a Papei și a Patriarhului, dimpreună cu a împăratului” (Arhim. Andronikos Dimitrakopoulou, Ἡ Ἱστορία τοῦ Σχίσματος [Istoria Schismei], Ed. Tinos 1996, p. 99).

Istoria ne spune că ”au săvârșit pomenirea ereticilor… a Patriarhului, dimpreună cu a împăratului”, ceea ce înseamnă că încetaseră să pomenească în Sfântul Munte pe ereziarhi, adică pe Patriarh și pe împărat. Prin urmare, se înțelege că Aghioriții întrerupseseră dinainte pomenirea Patriarhului și a împăratului, și acesta a fost și motivul violențelor și amenințărilor pe care le-au săvârșit trimișii împăratului și ai Patriarhului Vekkos în anul 1276, iar nu în 1281, după cum scriu unii pe placa votivă din afara Bisericii Protatosului, ca să pună în legătură acest eveniment cu incursiunea catalanilor, ca să infirme că a existat prigoană.

Sfântul Grigorie Palama ne păstrează, de asemenea, o mărturie istorică de la un mărturisitor aghiorit, Cuviosul Nichifor, ”… care a dat mărturia cea bună și, din cauza acesteia, a fost osândit la exil de primul împărat al Paleologilor [Mihail], care îmbrățișase cugetele latinilor”. Iată cum își descrie arestarea și mărturisirea Sfântul Nichifor:

”Când, pentru lucruri bune [politice etc., n. trad.], s-a aprins peste tot focul necredinței, atunci fumul a ajuns până în Sfântul Munte, pentru că împăratul a auzit că Părinții au oprit cu totul pomenirea lui” (Οἱ Ἀγῶνες τῶν Μοναχῶν ὑπέρ τῆς Ὀρθοδοξίας [Luptele monahilor pentru Ortodoxie], ed. Sfintei Mănăstiri Grigoriu, p. 246, și Sfântul Grigorie Palama, Ὑπέρ τῶν Ἱερῶς ἡσυχαζόντων [Pentru cei ce se liniștesc cu sfințenie], 2,2,2, Ε.Π.Ε., vol. II, p. 350).

Un alt mărturisitor aghiorit este și Cuviosul Isaia, împreună-nevoitor al Cuviosului Grigorie Sinaitul, după cum îl menționează Sfântul Nicodim Aghioritul: ”Acest fericit a pătimit multe rele de la împăratul Mihail Paleologul, cel de cuget latin, pentru că nu a voit să aibă comuniune cu Patriarhul de atunci, Ioannis Vekkos, datorită schimbării dogmei ortodoxe, dar mișcat de dumnezeiască râvnă, a dus multe lupte pentru Ortodoxie și prin învățătura sa neobosită i-a unit pe toți cu Biserica Ortodoxă a lui Hristos încă mai desăvârșit” (op. cit., p. 251).

Concluzionăm că Sfântul Munte, în vreme de erezie propovăduită [public], întotdeauna purcedea la întreruperea pomenirii. La fel ca în 1274, și în epoca modernă, datorită introducerii inovației noului calendar în 1924 (care a constituit și prima lovitură dată de ecumenism unității Bisericii Ortodoxe), vechii aghioriți, continuând tradiția aghiorită de veacuri, au reiterat întreruperea pomenirii. Această tradiție de veacuri a fost oprită de noile obști, care din 1968 au venit din lume ca să populeze mănăstirile din pricina lipsei de personal și apoi au adus cu ele și pomenirea Patriarhului.

 

Canonul 15 al Sinodului I-II de la Constantinopol din timpul Sfântului Fotie cel Mare (861 d.Hr.) și tâlcuirea lui ortodoxă, potrivit Sfinților Părinți ai Bisericii.

 

Pentru că azi mulți pervertesc tâlcuirea ortodoxă patristică a Canonului 15, este necesar să vă cităm, Preacuvioșiile voastre, autentica tâlcuire a acestuia. Acest canon codifică o practică bisericească care era deja răspândită de mai demult și vorbește de un act bisericesc cu două sensuri diametral opuse:

  1. ”… Dacă vreun preot sau episcop sau mitropolit ar îndrăzni să se depărteze de comuniunea cu propriul său patriarh și nu ar pomeni numele acestuia, precum este hotărât și rânduit în dumnezeiasca mistagogie, ci mai înainte de înfățișarea acestuia înaintea sinodului și de osândirea lui definitivă, unul ca acesta face schismă. […] Și acestea s-au hotărât și s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oarecăror vinovății se îndepărtează de întâistătătorii lor și fac schismă și rup unitatea Bisericii”. Aici canonul pedepsește și interzice întreruperea pomenirii înainte de condamnarea sinodală pentru cel care sub pretextul unor vinovății ale episcopului său (ierosilie, simonie, păcate trupești) întrerupe pomenirea acestuia, atunci acela face schismă.

A doua parte a canonului vorbește exact de situația opusă, adică ce se întâmplă atunci când episcopul propovăduiește EREZIE.

  1. ”Căci cei ce se despart pe sine de comuniunea cea cu întâistătătorul lor pentru oarecare eres osândit de Sfintele Sinoade sau de Părinți, firește, adică, de comuniunea cu acela care propovăduiește eresul în public și în Biserică îl învață cu capul descoperit, unii ca aceștia nu numai că nu vor fi supuși certării canonice, pentru că s-au desfăcut pe ei de comuniunea cu cel ce se numește episcop, și aceasta chiar înainte de cercetarea canonică, ci se vor învrednici și de cinstea cuvenită celor ortodocși. Căci ei nu au osândit episcopi, ci episcopi mincinoși și învățători mincinoși, și nu au rupt cu schismă unitatea Bisericii, și s-au silit să  izbăvească Biserica de schisme și dezbinări”.

Să vedem mai întâi tâlcuirea patristică autentică a Sfântului Nicodim Aghioritul la Canonul 15. La început tâlcuiește prima parte a Canonului 15, care se referă la întreruperea comuniunii cu episcopul pentru chestiuni ”rezolvabile” și care, ne spune, este rău că are loc, atunci când se face înaintea osândirii canonice…

”Însă acestea să se facă, dacă pentru oarecare vinovății, curvii, să zicem, sau ierosilii sau altele asemenea, s-ar despărți de întâistătătorul lor…” (Pidalion, p. 358).

În a doua parte, însă, ne tâlcuiește Sfântul ce trebuie să se întâmple în caz de erezie:

”… iar dacă întâistătătorii cei numiți ar fi eretici și eresul lor l-ar propovădui întru arătare, iar supușii lor pentru aceasta se despart de ei și mai înainte de judecata sinodală pentru eresul acesta, unii ca aceștia, despărțindu-se de aceia, nu numai că nu se osândesc, ci și de cinstea cea cuvenită, ca niște dreptslăvitori, sunt vrednici. Că nici nu au pricinuit schismă Bisericii cu osândirea aceasta, ci mai ales au slobozit de schisma și eresul acelor episcopi mincinoși” (Pidalion, p. 358). Când un episcop propovăduiește în public erezie, suntem datori să întrerupem pomenirea acestuia, ca să păzim Biserica, trupul lui Hristos, care sunt credincioșii, de schisme și erezie.

 

                                                           DE CE PATRIARHUL ESTE ERETIC

 

După ce am văzut ce suntem datori să facem când patriarhul sau episcopul este eretic, să vedem acum și dacă Patriarhul [Ecumenic] de azi este eretic și pricinile converg spre întreruperea pomenirii lui.

 

A)

Patriarhul nu crede în Simbolul de Credință, în Biserica ”cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică”. În mai 2014, la întâlnirea sa cu Papa, la Ierusalim, a spus în discursul său:

”Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică… din pricina precumpănirii neputinței omenești și a voinței limitate a minții omenești, s-a scindat în timp… Bisericile Locale au fost conduse la scindarea unității de credință… ” (Alocuțiunea Patriarhului Ecumenic către Patriarhul Ierusalimului, 24 mai 2014, blogul amen.gr).

Este vreodată posibil ca Hristos, Care este Capul Bisericii, să se rupă de trupul Său, care este Biserica? Biserica niciodată nu se rupe, nu se divizează și nu se desparte, ci ereticii se despart și se taie din Biserică și se află în afara trupului Bisericii până când se pocăiesc, dacă se mai pocăiesc vreodată. Ereticii se taie din vie-Biserică. Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard” (Ioan 15:16). Patriarhul Ecumenic exprimă aici teoria ecumenistă că Biserica Ortodoxă este tăiată de la trupul Bisericii celei Una și se luptă dimpreună cu Papa și cu toți ereticii să repare ”scindarea unității de credință”. Privitor la aceasta publică o critică teologică Sinaxa Clericilor și Monahilor care demonstrează învățătura eretică a Patriarhului.

Un alt [exemplu care vădește erezia Patriarhului Ecumenic]:

            ”De vreme ce, cu toate că o Biserică recunoaște că o altă Biserică este vistier al harului și călăuză a mântuirii, este exclusă, ca venind în contradicție cu această tradiție, încercarea de rupere a credincioșilor dintr-o Biserică și integrarea lor la cealaltă… nu este concurentă a celorlalte Biserici Locale, ci un trup cu acestea” (Alocuțiune către delegația papală la sărbătoarea Tronului, Constantinopol 1998).             Patriarhul Ecumenic acceptă că ereticii sunt vistieri ai harului, deci au Taine și este interzisă ruperea credincioșilor de o ”Biserică” și integrarea lor în alta.

În alt discurs al său spune: ”Eliberați, deci, de anchilozările trecutului… Fiecare Biserică este Biserica Sobornicească-Universală[3], dar nu integralitatea acesteia. Fiecare Biserică își împlinește universilitatea-catolicitatea, atunci când este în comuniune cu celelalte Biserici… unul fără celălalt suntem sărăciți” (Discurs la Geneva, 17 februarie 2008).

Este vrednic de uimire! Vorbește un Patriarh Ortodox? Aici răstoarnă întreaga eclesiologie ortodoxă a Sfinților și de Dumnezeu purtătorilor Părinți ai Bisericii și crede într-o ”Biserică” [concepută] după fantezia lui; aceasta constituie o tăgăduire conștientă a unității Bisericii celei Una. Nu crede că Biserica Ortodoxă este Sobornicească-Universală și Una. Numai și pentru acest lucru este vrednic de caterisire, ”în consecință, orice cleric și mirean credincios contestă sau neagă în mod conștient credința ortodoxă empirică în Duhul Sfânt a Bisericii, așa cum aceasta este definită cu toată precizia în hotărârile dogmatice ale Sinoadelor Ecumenice și mai cu seamă în articolele monosemantice ale Simbolului de Credință, pe bună dreptate cade din Trupul Bisericii, fiind supus caterisirii sau afurisirii conform Sinoadelor Ecumenice” (Ἡ νέα ἐκκλησιολογία τοῦ Οἰκουμενικοῦ Πατριάρχου κ. Βαρθολομαίου [Noua eclesiologie a Patriarhului Ecumenic, kir Bartolomeu], p.13, ed. Sinaxa Clericilor și Monahilor Ortodocși, 2015).

Pe scurt, Patriarhul crede în teoria eretică despre ”Biserica divizată și lărgită”. Biserica, însă, nu are nevoie de ecumeniști ca să o unească. Biserica nu se divizează niciodată, pentru că Însuși Hristos este Capul ei, Care totdeauna este unit cu Trupul Său.

Aceste învățături ecumeniste și eretice ale Patriarhului au fost adoptate și de așa-zisul ”Sfânt și Mare Sinod” din Creta și încetează astfel să mai fie simple opinii ale unui Patriarh. În felul acesta, un astfel de Sinod care îi recunoaște ca Biserici pe eretici, potrivit și cu toate textele teologice pe care le semnează ecumeniști de zeci de ani, încetează să mai fie un Sinod ortodox. Sinodul acesta este un sinod mincinos, eretic, tâlhăresc și ecumenist, așa cum mulți au atras atenția până acum, printre care și domnul profesor Dimitrios Tselenghidis. Însă, cel mai important este că hotărârile acestuia au valabilitate și autoritate sobornicească-universală și consecințe soteriologice asupra noastră, a tuturor, până când se va întruni un nou Sinod Ortodox care să invalideze hotărârile acestuia. Însă, toți cei care continuă să pomenească și să aibă legătură eclesială cu unioniștii ecumeniști de cuget latin înseamnă că acceptă în fapt și hotărârile acestui Sinod și nu sunt lipsiți de răspundere și nici scutiți de osândă, potrivit învățăturii de veacuri a Sfinților Părinți ai Bisericii, așa cum am fost de acord mai sus. De asemenea, trebuie să se înțeleagă că până și episcopii care nu au participat la Sinod și chiar și cei care nu au fost de acord cu textele presinodale sunt datori fiecare în parte, ca păstor responsabil al Bisericii, să-și delimiteze personal poziția și să osândească pozițiile Sinodului ca fiind eretice, lucru pe care nimeni nu l-a făcut până acum, prin urmare și aceștia acceptă în fapt hotărârile Sinodului, în ciuda textelor critice pe care le pot scrie.

Ecumeniștii și Patriarhul după recunoașterea de către ”Sinodul” menționat a papistașilor și a altor confesiuni creștine ca ”Biserici” vor trece apoi inevitabil la următoarea fază al ecumenismului intercreștin și interreligios, sincretic și luciferic, care presupune ”unirea” Bisericilor Ortodoxe Autocefale cu papistașii prin ”potirul comun”, care este o urmare firească a acestui demers, și supunerea acestora față de primatul puterii și infailibilitatea ereziarhului Papă, adică, transformarea Bisericilor Autocefale Ortodoxe în Biserici Uniate. Aceasta înseamnă supunerea dogmatică și administrativă a Bisericilor Autocefale Ortodoxe, ca Uniate, față de Papă, pe baza pretențiilor Vaticanului și a codicelui Canoanelor Bisericilor Catolice Răsăritene (Uniate), care a fost editat de Papa Ioan-Paul al II-lea în 1990.

Prin acest ”Sinod”, deci, este deconstruită întreaga eclesiologie ortodoxă și în schimb se introduce o eclesiologie episcopocentrică și euharistică de inspirație papistașă, potrivit mentorului și celui mai mare ”teolog” ecumenist al noii epoci, Mitropolitul Ioannis Zizioulas. Însă o asemenea eclesiologie conduce la o ”Biserică” secularizată care, după cum se poate înțelege, nu poate oferi mântuire celor care o urmează. Se îndoiește cumva cineva că Vaticanul și Papa, cu care vor să ne unească ecumeniștii eretici, precum și toate celelalte amalgamuri protestante nu sunt ”Biserici” secularizate și conduc popoarele la închinarea la Antihrist?

 

B)

Patriarhul Ecumenic nu crede că Iisus Hristos este singurul Dumnezeu adevărat și Mântuitor al lumii, așa cum Îl mărturisim în Simbolul nostru de credință: ”și într-unul Domn Iisus Hristos”, și acest lucru se dovedește iarăși din înseși cuvintele și faptele sale. Nu crede ”într-un Domn, o credință, un botez” (Efeseni 4:5).

În 2001, în Africa de Sud, a declarat:

            ”Biserica Ortodoxă nu dorește să-i convingă pe ceilalți despre o anumită concepție asupra Adevărului sau a Revelației” (publicat pe pagina de internet a Patriarhiei Ecumenice).

Hristosul nostru în Evanghelie le-a dat poruncă Apostolilor: ”mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei 28:19-20). Patriarhul este însă mai presus de Hristos și de Evanghelie și ne spune că nu e nevoie să îi deranjăm pe sărmanii [eterodocși] ”pentru o anumită concepție asupra Adevărului sau Revelației”. De aceea desființează misiunea și Botezul și interzice Botezul ortodox [pentru cei dintre eterodocși care vor să se întoarcă la Biserică], pentru că doar cu Mirungerea făcută după un botez inexistent, oamenii rămân nebotezați!

La Geneva, în 1995, adoptă declarația demonică și blasfemiatoare ”Toate religiile sunt căi ale mântuirii” (Ἐπίσκεψις, nr. 523, p. 12) și se leapădă de Hristos. Deci, toate religiile mântuiesc, atunci de ce să mai vină Hristos pe pământ, ca să se facă om și să se răstignească, de vreme ce toate religiile mântuiesc, potrivit Patriarhului Ecumenic. Pentru Patriarh, Hristos nu este Dumnezeu, iar creștinismul este doar o religie între toate celelalte religii. Și Patriarhul este încă pomenit zi și noapte ca unul care drept învață cuvântul adevărului…

La a 6-a Întâlnire Mondială a Religiei și Păcii, din 4.11.1994, declară:

            ”Noi, conducătorii religioși, trebuie să aducem în prim plan principiile duhovnicești ale ECUMENISMULUI, ale fraternității și păcii. Dar, pentru a reuși acest lucru, trebuie să fim uniți în duhul Dumnezeului celui unic… romano-catolici și ortodocși și protestanți și evrei, musulmani și indieni, budiști…” (Ἐπίσκεψις, nr. 494, p. 23, Geneva 1994).

Prin urmare, deci, Patriarhul, prin obiectivele ecumenismului și ale religiei mondiale, după Sinodul din Creta, din nou s-a grăbit să ia parte și el încă o dată, ca reprezentant și Patriarh Ecumenic al Ortodoxiei, adică reprezentându-ne pe noi toți, la rugăciunile în comun cu toți dușmanii lui Hristos și ai Maicii Domnului și a aprins și el lumânărica pe altarul comun al lui Baal-Satana (Assisi 2016).

Prin urmare, cunoaștem bine care este duhul Dumnezeului celui unic cu care este unit Patriarhul, este cel pe care îl pregătesc conducătorii întunericului ai veacului acestuia. Când, însă, Patriarhul este numit de unii ”ecumenist”, atunci pur și simplu declară că nu este ecumenist. Atât de puțin preț pune pe inteligența noastră și, îndeobște, pe noi, creștinii ortodocși.

 

C)

Patriarhul Ecumenic este, de asemenea, un batjocoritor al Sfinților Părinți ai Bisericii, pentru că la sărbătoarea tronului din 1999, referitor la papismul și la relațiile pe care trebuie să le avem cu acesta, a spus:

”Este necesară pocăința noastră pentru cele din trecut. Nu trebuie să irosim timpul căutând vinovății. Înaintașii noștri, care ne-au lăsat ca moștenire ruptura dintre noi, au fost victime nefericite ale șarpelui începător al răutății și se află deja în mâinile lui Dumnezeu, Care este drept Judecător. Cerem pentru aceștia mila lui Dumnezeu, dar suntem datori în fața Lui să îndreptăm greșelile lor” (Vezi «Ἐκκλησιαστικὴ Ἀλήθεια», 16.2.1998, și periodicul Ἐπίσκεψις).

Sfinții Părinții ai Bisericii, pe care îi cântăm cu cele mai minunate cântări, ”Ceata Sfinților Părinți… taina Cuvântării de Dumnezeu luminat o au dat Bisericii,… dumnezeiască tabără, de Dumnezeu grăitorii ostași întrarmați ai oastei Domnului, cei ce au adunat știința păstoririi și mișcați fiind de prea dreapta mânie, cu praștia Duhului foarte îndreptățit i-au azvârlit afară pe eretici, lupii cei cumpliți, și pe bolnavii nevindecabili i-au tăiat din pliroma Bisericii, stelele mult-luminoase…, stâlpii cei nesurpați…, florile Raiului cele cu duhovnicească mireasmă, gurile Cuvântului cele de atot-aurite…, podoaba lumii și lauda Bisericii” [4].

Toți aceștia, pentru Patriarhul Ecumenic, sunt înaintașii noștri, care ne-au lăsat ca moștenire ruptura dintre noi, au fost victime nefericite ale șarpelui începător al răutății”, Sfinții Părinți ai Bisericii ”au fost victime nefericite ale șarpelui începător al răutății”. Vai și de trei ori vai pentru noi care trăim. A scos pe gură o asemenea blasfemie și el este încă de atâția ani patriarh și Sfântul Munte îl pomenește. Cine îmi va da râuri de lacrimi să plâng zi și noapte!

După toate acestea, deci, care sunt doar puține din multele pe care le-a grăit și le-a făptuit Patriarhul, ce suntem datori să facem?

Prin urmare, de vreme ce Patriarhul este în chip dovedit un eretic ecumenist și blasfemiator, suntem și noi obligați să punem în aplicare Sfintele Canoane ale Bisericii noastre, cunoscutul Canon al 15-lea al Sinodului I-II Ecumenic de la Constantinopol, la care ne-am referit în mod exhaustiv mai sus. Potrivit Sfintelor Canoane ale Bisericii, suntem datori să facem oprirea pomenirii numelui Patriarhului Ecumenic și al tuturor ecumeniștilor eretici, filounioniști și de cuget latin.

Așadar, vă facem cunoscut în mod oficial că întrerupem pomenirea Patriarhului Ecumenic de la Taine și slujbe. Ne pare rău, dar nu putem pomeni un eretic și să ne pierdem în osânda veșnică dimpreună cu el, ca niște eretici.

În sfârșit, vă amintim din nou că Sfântul Munte a întrerupt pomenirea între 1924 și 1974, când au venit din lume în Sfântul Munte noi obști, care îndată au reluat pomenirea acestuia. În ce privește chestiunea pomenirii numelui Patriarhului, deși Sfânta Chinotită, neurmând acrivia și tradiția patristică ortodoxă, așa cum aceasta este exprimată prin caracterul obligatoriu al Canonului 15 al Sinodului numit I-II, cu autoritate ecumenică[5], care este valabil sub toate aspectele, cu toate acestea, respectând libertatea conștiinței monahale, a hotărât: ”Să lase la latitudinea conștiinței fiecărei mănăstiri pomenirea numelui Patriarhului Ecumenic” (Α 52-a Ședință a Dublei Sinaxe extraordinare, 13 noiembrie 1971).

Întreruperea pomenirii se face în semn de protest, cu scopul suprem de osândire a ereziei și de caterisire a episcopilor eretici, dacă nu se pocăiesc.

Menționăm ilustrativ doar două dintre mănăstirile care au rămas consecvente în întreruperea pomenirii. Sfânta Mănăstire Caracalu, în răspunsul ei către Sfânta Chinotită, a scris următoarele: ”Sfânta noastră Mănăstire, la Sinaxa de azi, din 21.9.1972, a examinat din nou subiectul controversat al pomenirii… Dorim să reiterăm hotărârea noastră din convingere și neclintită de a continua întreruperea pomenirii Patriarhului în semn de protest, dat fiind că noul Patriarh Ecumenic, Dimitrie I, va continua linia pe care o urmează Sfântul Sinod și pe care a trasat-o Patriarhul Atenagora” (Orthodoxos Typos, nr. 213, 1.07.1974).

Sfânta Mănăstire a Sfântului Pavel, sub Egumenia lui Gheronda Andreas, a răspuns după cum urmează: ”… hotărârea noastră este că nu putem să purcedem la discuție decât dacă Sanctitatea Sa declară prin intermediul presei că nu va urma calea predecesorului său”. De asemenea, același Egumen al Sfintei Mănăstiri a Sfântului Pavel, părintele Andreas, a răspuns Sfintei Chinotite: ”Motive de conștiință bisericească nu îmi permit să reiau pomenirea, pentru că Patriarhul Ecumenic este modernist, merge pe urmele ecumenistului Atenagora, ale cărui opinii și cugete eretice [actualul Patriarh] nu le-a condamnat” (Orthodoxos Typos, nr. 213, 1.07.1974).

Acesta era Sfântul Munte, Cinstită Sfântă Chinotită și Sfințiți Egumeni, pe care unii dintre noi l-am apucat și unii dintre sfințiile voastre, dintre cei mai vechi, Sfințiți Egumeni, de multe ori ați liturghisit fără să pomeniți numele Patriarhului Ecumenic, după cum făceau aproape toți aghioriții de la mănăstiri și schituri. Pe mulți dintre acești Bătrâni îmbunătățiți azi îi cinstim ca fiind Bătrâni duhovnicești, foarte înaintați în virtute și sfinți. De ce însă nu le urmăm pilda și în această privință a întreruperii pomenirii episcopilor ecumeniști, așa cum a făcut dimpreună cu toți ceilalți și Cuviosul Gheronda Paisie? Erau înșelați atâția Bătrâni virtuoși și monahi aghioriți, cu care azi ne lăudăm? Nu cumva credeți că fără pomenirea numelui episcopului (desigur, în cazul unui episcop eretic) Tainele sunt invalide? Atâția ani și atâtea mii de dumnezeiești liturghii pe care le-au săvârșit au fost, deci, invalide? Nu se împărtășeau cu Trupul și Sângele lui Hristos? Îndepărtează-te de blasfemie! Potrivit ecumeniștilor, au Taine valide toți ereticii, și este posibil ca sfințiile-voastre să puneți la îndoială validitatea Tainelor vechilor aghioriți, pentru că nu-l pomeneau pe ecumenistul Atenagora? Toți cei care cred astfel au o eclesiologie eretică și eronată. Biserica este Hristocentrică, iar nu episcopocentrică, iar Tainele le sfințește Preasfântul Duh, iar nu numele episcopului.

În sfârșit, așa cum v-am semnalat și în ultima noastră Epistolă către Sfânta Chinotită (20.6.2016), așteptam ca într-un interval de timp rezonabil să fie discutată și de către sfințiile voastre chestiunea așa-zisului ”Sfânt și Mare Sinod” și, ca organ prin excelență instituțional al Sfântului nostru Loc, să luați o poziție clară față de hotărârile de la acest Sinod. În loc de aceasta, a existat doar tăcere absolută și desconsiderare a problemei, iar unele mănăstiri au mers chiar mai departe și au recurs la prigoane împotriva monahilor aghioriți, înainte încă de a se întruni Dubla Sinaxă consacrată. După cum se știe, Dubla Sinaxă nu s-a ocupat și nici măcar nu a discutat cel mai important dintre toate subiectele, care a fost miezul acestui Sinod, și toată lumea creștină ortodoxă aștepta să audă glasul ortodox al Sfintei Chinotite și al Egumenilor, după cum credea. Însă această atitudine de tăcere vinovată și de evitare de a lua o poziție se tâlcuiește prin scrisoarea-raportul oficial către Sfânta Chinotită al Egumenului Sfintei Mănăstiri Stavronikita, Arhimandritul Tihon. În această scrisoare se dezvăluia – căci nu este nimic ascuns, care să nu se dea pe faţă” (Luca 8:17) – trădarea credinței ortodoxe și învoirea clară a Sfintei Chinotite cu hotărârile ecumeniste și eretice ale Sinodului din Creta, de aceea și Sfântul Munte a fost reprezentat oficial în persoana Egumenului, care descrie Sinodul eretic ca fiind foarte ortodox, după cum și noi suntem martori care am auzit cu urechile noastre pozițiile antiortodoxe ale acestuia referitoare la Sinod. Ați acceptat, deci, ca Sfântă Chinotită hotărârile eretice ale Sinodului. Nu vă exprimați însă clar și cu directețe, pentru că, pe de o parte, vă temeți și tremurați în fața Patriarhului ca nu cumva să vă caterisească și să vă pierdeți tronurile stărețești, iar pe de altă parte, vă bateți joc de noi cum că, chipurile, veți studia problema și tot o veți amâna sau, cel mult, veți scoate vreun text dulce-sărat, după cum se obișnuiește, ca să vă adormiți fiii duhovnicești și pe creștinii naivi și necatehizați, iar ceilalți Părinți Aghioriți evlavioși, de frica iudeilor, ”ca să nu fie dați afară din sinagogă” (Ioan 9:22), atât de către Sfânta Chinotită, cât și de către Patriarh, vor continua să tacă, învoindu-se și pomenindu-l pe Patriarh din ”discernământ duhovnicesc”, temându-se ca nu cumva să iasă în afara ”Bisericii” ecumeniștilor. Acesta este, cinstiți Părinți, adevărul și realitatea vrednică de plâns și jalnică și nu mai amăgiți lumea [cu alte justificări]. Pentru noi, Părinții Aghioriți ortodocși, care ne luptăm împotriva panereziei ecumenismului, ”zarurile au fost aruncate…” .

În urma acestora și potrivit atitudinii mărturisitoare de veacuri a Părinților Aghioriți dinaintea noastră și după aceste ultime evoluții negative și asupriri împotriva Proistamenului Gheronda Savva Monahul, a lui Gheronda Heruvim Monahul de la Sfânta Kathismă a Sfântului Ioan Cucuzel și a celor cinci monahi de la Mănăstirea Hilandar, pe care i-a alungat Mănăstirea Hilandar din Sfântul Munte, care, [astfel], are întâietățile în asuprire, vă facem, deci, cunoscut că, întrucât dorim să rămânem creștini ortodocși și monahi aghioriți, următori Sfinților Părinți, prin dumnezeiescul har purcedem la întreruperea pomenirii numelui Patriarhului, care se impune. Prin urmare, întrerupem oficial pomenirea Patriarhului în Taine și slujbe. Ne pare rău, dar nu putem să pomenim un eretic și să ne pierdem ca eretici în osândă veșnică. Suntem păcătoși, ca oameni, și prin pocăință ne luptăm pentru mântuirea noastră, niciodată însă nu vom deveni eretici, prin harul lui Hristos. Păcătoșii se mântuiesc, ereticii niciodată. Ne pare rău că însuși Patriarhul ne determină la acest demers prin toate discursurile și faptele sale mai înainte menționate.

Urât-am adunarea celor ce viclenesc şi cu cei necredincioşi nu voi şedea… Să nu pierzi cu cei necredincioşi sufletul meu şi cu vărsătorii de sânge viaţa mea” (Ps. 25:5.9).

”Dar au fost în popor şi prooroci mincinoşi, după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce lor grabnică pieire” (2 Petru 2:1).

”Judecaţi dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu” (Fapte 4:19). ”Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (Fapte 5:29). ”Căci noi nu putem să nu vorbim cele ce am văzut şi am auzit (și am fost învățați de Sfinții Părinți) (Fapte 4:20) și ”întru nimeni altul nu este mântuirea, căci nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi” (Fapte 4:12).

”Dacă episcopul sau preotul, cei ce sunt ochii Bisericii, se poartă rău și smintesc poporul, trebuie îndepărtați. Căci vă este de folos să vă adunați în casa de rugăciune fără ei, decât împreună cu ei să fiți aruncați ca Ana și Caiafa în focul gheenei” (Atanasie cel Mare, PG 33‐35, ΒΕΠΕΣ 33, 199).

            ”Cei ce se prefac că mărturisesc credința ortodoxă sănătoasă, însă au comuniune cu eterodocșii, pe unii ca aceștia, dacă după poruncă nu cedează, să-i aveți nu doar ca pe unii afurisiți, dar nici frați să nu-i mai numiți” (Sfântul Vasilie cel Mare către monahi, PG).

Suntem datori, de asemenea, să vă adresăm un ultim apel. Poziția dumneavoastră este ”pe muchie de cuțit”, gândiți-vă la răspunderile înfricoșătoare pe care le aveți înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor. Sfințiile voastre, ca Sfântă Chinotită și ca Egumeni veți fi fără cuvânt de răspuns în ziua judecății, toți cei care vă veți pleca, veți accepta hotărârile acestui mincinos sinod ERETIC și veți continua întru cunoștință să îl pomeniți pe ereticul Patriarh. Să cunoașteți cu toții că sfințiile voastre veți scinda societatea monahală aghiorită. Voi veți fi cei care veți crea schisme, iar nu noi, Părinții Aghioriți, care vrem să rămânem ortodocși. Voi veți distruge Grădina Maicii Domnului. Noi îi urmăm pe Sfinții Părinți ai Bisericii, pe Sfântul Cosma Protosul și pe Cuvioșii Mucenici din timpul Patriarhului Vekkos și punem în aplicare, ca și aceștia, Canonul 15. Voi, însă, prin atitudinea voastră trădătoare dovediți că îi cinstiți în mod fățarnic. Ați uitat oare cuvintele înfricoșătoare ale Preasfintei noastre Doamne, Născătoarea de Dumnezeu, care i-a spus Sfântului Cosma Zografitul: ”vin dușmanii mei și ai Fiului meu”, care sunt cei de cuget latin și ecumeniștii de azi.

Calea pe care o urmați conduce la pierea atât a sufletelor voastre, cât și a celor care vă urmează, dar conduceți și Sfântul Munte către dispariția lui. Dacă veți continua această cale eretică, care este trădarea Ortodoxiei, vă denunțăm înaintea înfricoșătorului Judecător, a Bisericii și a istoriei. Mâine veți muri, dar trădarea voastră vă va stigmatiza veșnic. Din mâinile voastre va cere Domnul sângele sufletelor care au avut încredere în voi. Din mâinile voastre va cere Maica Domnului să ia înapoi moștenirea ei, Grădina ei, această minune fără egal a tuturor veacurilor care a rezistat și a stat în picioare și ortodox atâtea veacuri. Ce fel de Munte Sfânt îi veți preda? Noi, Părinții Aghioriți, ne delimităm de poziția voastră înaintea voastră. Nu suntem de acord, nici nu consimțim la trădarea Ortodoxiei. Nu putem să continuăm să ne ștrangulăm conștiința noastră ortodoxă și să ne prefacem că nu pricepem, nici să justificăm în continuu cele de nejustificat și cugetele eretice ale Patriarhului. Am venit de copii în Sfântul Munte, ne-am lăsat părinții, casele, pe toate, ca să devenim niște eretici și să ne tragă după el fiecare patriarh și episcop necredincios? Să nu fie! Ne rugăm să vă dea Domnul pocăință, să schimbați calea pe care navigați, ca să dobândiți și harul mărturisirii.

Poate cuvântul nostru vă va supăra, poate vă va părea dur și mustrător, dar să cunoașteți că nu avem o asemenea intenție, nici nu avem ură față de persoanele voastre de Dumnezeu cinstite. Este un cuvânt care a ieșit din durere și dragoste de credința noastră, de Ortodoxie, și de aceea și este un cuvânt al adevărului, un cuvânt al lui Hristos, cuvânt care, atunci când învață drept trebuie să fie direct și clar. Ne adresăm, deci, dragostei voastre de a vă apleca cu dragoste și părintește asupra tuturor acestora pe care vi le scriem, să vă problematizați împreună cu noi și să purcedeți la tămăduirea răului. Puteți, desigur, să ne și alungați, dacă vreți, atunci îi veți imita pe prigonitorii creștinilor și puterea lumească, ”ocârmuitorii neamurilor domnesc peste ele şi cei mari le stăpânesc” (Matei 20:25), de la sfințiile-voastre așteptăm să ”păstoriţi turma lui Dumnezeu, dată în paza voastră, cercetând-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru câştig urât, ci din dragoste” (1 Petru 5:2).

Noi, săracii și smeriții monahi aghioriți de la chilii și toți cei din mănăstiri care ne urmează calea abruptă, dar predată nouă de Părinți și de trei ori fericită a mărturisirii și mărturiei ortodoxe, avem o durere de negrăit și o adâncă suferință, ne copleșește inima, față de toată această situație pe care o trăim de ani de zile, și vedem cum cad și cei aleși, de la sfințiile voastre de la care lumea așteaptă atât de multe. Trăim cele de pe urmă…

În sfârșit, precizăm către toți că lupta bisericească pe care ne-o asumăm o dăm în primul rând din motive de natură soteriologică, rămânând, deci, credincioși față de eclesiologia tradiției patristice ortodoxe și prin aceasta, înlăuntrul Trupului Bisericii Ortodoxe. Nu procedăm la întemeierea unei alte ”biserici”, departe de noi blasfemia aceasta!, nici nu aderăm la vreo formație stilistă zelotă, cum ar fi, de pildă, Biserica Creștinilor Ortodocși Autentici [gr. G.O.H.], sau la alte formațiuni. Pur și simplu, rămânem CREȘTINI ORTODOCȘI. Rămânem credincioși față de Simbolul Credinței Ortodoxe și mărturisim că am primit adevărul mântuitor de veacuri al Sfinților Părinți, că Biserica Ortodoxă este Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică și singura Biserică. Osândim și anatemizăm panerezia ecumenismului sincretic intercreștin și interreligios. Orice altceva va fi publicat în numele nostru va fi o calomnie diabolică și josnică.

Ne luptăm cu nădejdea și optimismul că se va milostivi Hristos cel milostiv și iubitor de oameni și cu Acoperământul Doamnei Născătoare de Dumnezeu vor veni zile mai bune pentru Ortodoxia noastră și pentru patria noastră, Grecia.

 

”Cu noi este Dumnezeu, înțelegeți neamuri și vă plecați”.

 

”Așa cum au văzut Proorocii, așa cum au învățat Apostolii, așa cum a primit Biserica, așa cum au dogmatizat învățătorii [Bisericii]… astfel cugetăm, astfel grăim, astfel Îl propovăduim pe Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu”, dar ne și călăuzim ”după cele teologhisite cu dumnezeiască însuflare de Sfinți și cu modul evlavios de a cugeta al Bisericii” (Sinodikonul Ortodoxiei al Sinodului VII Ecumenic).

[1]Adjectivul ”sobornicesc” corespunde gr. καθολικός, care înseamnă „universal, conform cu întregul”, de aceea ”catolicitatea” este o calitate a Bisericii Ortodoxe.  [n. trad.]

 

[2]

[3]Vezi nota 1. [n. trad.]

[4]Fragmente din Slava Laudelor din Duminica Sfinţilor Părinţi de la Sinodul al VII-lea Ecumenic. [n. trad.]

[5]Este vorba de Sinodul I-II de la Constantinopol, din timpul Sfântului Fotie cel Mare, Patriarhul Constantinopolului, considerat Sinodul VIII Ecumenic (861). [n.trad.]

 

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*