1. Dupa Dumnezeu, omul este, fără îndoială, cea mai tainică și enigmatică entitate din toate zonele gândirii umane. În adancul fără fund al existenței umane se învârt contradicții care sfidează împăcarea: viața și moartea, virtutea și păcatul, Dumnezeu și diavolul, și tot ceea ce există înlauntrul și în jurul lor. Prin intermediul tuturor religiilor, filosofiilor, știintelor, civilizațiilor materiale și spirituale, neamul omenesc a tot încercat să rezolve în mod fundamental o problemă de o importanță covârșitoare: problema omului.
Și din toate aceste straduințe și lupte și-a confecționat sieși o zeitate supremă spre a fi idolatrizata drept valoare de vârf și criteriu suprem. Acest ultim idol este: “Omul este masura tuturor lucrurilor“. Cu alte cuvinte, omul este măsura tuturor ființelor și a tuturor lucrurilor.
Oricum, prin această metodă, omul nu a reușit să rezolve propria sa problemă. Măsurându-se pe sine prin sine, el nu a reușit să se înțeleagă nici pe sine, și nici lumea înconjurătoare (cf. 2 Cor. 10, 12). A trudit în van. A rezumat totul într-un strigăt disperat și într-o cutremurătoare mărturisire: “De la mine însumi nu știu nimic“ (1 Cor. 4, 4). “Nu știu nimic de la mine însumi. Nu știu ce este omul, nici ce este Dumnezeu, nici ce este moartea, nici ce este viața. Și simt din toată ființa mea că sunt rob al morții, rob al răului și, prin păcatele mele, rob al diavolului“. Rezultatul tuturor acestor eforturi umane a fost acela de a țese un trup din întregul neam omenesc: “trupul morții” din care tot omul s-a făcut părtaș. Și ce este ascuns înlăuntrul acestui trup al morții? – duhoare, putreziciune, viermi. “Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbavi de trupul morții acesteia?” (Rom. 7, 24).
Nimeni, nimeni altul în afară de Dumnezeu-omul Hristos, fiindca El a biruit moartea prin Învierea Sa. El a distrus “trupul morții” ca realitate ontologică (cf. Apoc. 20, 14, 10). El a răscumparat neamul omenesc din moarte și a oferit darul Vieții veșnice, al Adevărului veșnic, al veșnicei Iubiri, al veșnicei Dreptăți, al veșnicei Bucurii și toate celelalte Virtuți dumnezeiești veșnice care pot fi oferite doar de către Dumnezeul Iubirii, de Cel ce iubește cu adevărat întreaga omenire. Și, astfel, El a rezolvat problema omului, întreaga problemă a omenirii.
Când Dumnezeu S-a facut om, El a apărut ca Dumnezeu-om, iar prin trupul Sau – Biserica – el a rămas ca Dumnezeu-om în această lume terestră. El a devenit valoarea de varf și criteriul suprem al neamului omenesc pentru totdeauna – singurul Dumnezeu adevărat și singurul Om adevărat, singurul Dumnezeu desăvârșit și singurul Om desăvârșit. Ca atare, El este singura valoare supremă și singurul criteriu ultim al fiintei fizice și spirituale, al potențialismului său teandric și a tot ceea ce este uman și al omului. Doar în Dumnezeu-omul Hristos s-a văzut omul pe sine împlinit și veșnic pentru prima oară. El s-a recunoscut pe sine în toate dimensiunile sale. Drept urmare, un nou principiu general al valorii și al cunoașterii se aplică neamului omenesc: “Dumnezeu-omul Hristos este măsura tuturor lucrurilor și ființelor“.
Totuși, principiul “omul este masura a orice“, continuă să domine în cea mai mare măsura în lumea idolatră si politeistă necreștina “ferro ignique“. Aceasta l-a facut pe Sfântul Apostol Pavel să rezume toate filosofiile neamului omenesc la două: filosofia cea dupa om și cea după Hristos (Col. 2, 8).
2. Numai Dumnezeu-omul Hristos este desăvârșit, Om cu adevărat desăvârșit și în chip simultan, Dumnezeu desăvârșit și Om desăvârșit. Aici Ipostasul Logosului lui Dumnezeu poate fi supus unor considerații de ordin critic. El a fost limpede interpretat si rostit de catre de Dumnezeu purtatorii Sfinții Parinti de la cel de-al patrulea sinod ecumenic de la Calcedon. În Dumnezeu-omul Hristos, omul a atins ultima treaptă de desăvârșire. Prin Dumnezeu, sufletul său a fost desăvârșit și împlinit, împreună cu conștiința sa, voința, mintea, inima și trupul său; într-un cuvânt, întreaga sa ființă s-a unit cu Hristos și astfel cel mai important miracol cu putință, cu adevarat vrednic de dragostea noastra, a avut loc.
Dumnezeu-omul Hristos a ramas in această lume a noastră, ca și în întregul univers prin Biserica Sa, prin Trupul Său, așa încât orice om să se poată alatura trupului Dumnezeu-omului Hristos și în acest mod să realizeze deplina si completa sa desăvârșire (cf. Efes. 3, 6). Doar în Dumnezeu-omul Hristos și prin El poate fiecare persoană omenească să devină cu adevarat și cu totul umană. Doar cu Dumnezeu-omul Hristos și Biserica Sa și prin Biserica Sa “dimpreună cu toți Sfintii” este cu putință să ajungi la “starea bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei plinătații lui Hristos” (Efes. 4, 13). În Dumnezeu-omul Hristos, “locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii”, astfel încat, in Biserică și prin Biserică, plinătatea Dumnezeirii poate fi acordată fiecaruia dintre noi (Col. 2, 9-10). Acest lucru poate fi împlinit în fiecare dintre noi doar “împreună cu toți Sfinții“, prin Sfintele Taine și Sfintele Virtuți, și întemeindu-ne pe Sfânta Credință și Sfănta Iubire (Efes. 3, 17-20).
Fara Dumnezeu-omul Hristos, omul este, de fapt, fără cap, cu adevarat fără eu, fără eul cel veșnic, fără un eu nemuritor asemanator lui Dumnezeu. Fără Dumnezeu-omul Hristos, omul nu există; el este ceva mai puțin decăt un om, pe jumătate om sau nu este om deloc. Iar odată ajunși în acest punct, trebuie să adăugăm următorul adevăr: fără Dumnezeu-omul Hristos omul este pururea rob al morții, al păcatului și al diavolului.
Doar prin Dumnezeu-omul Hristos, își dă seama omul de potențialul său hărăzit lui de către Dumnezeu. El devine “dumnezeu prin har” și în acest fel el își realiza potențialul deplin al existenței și personalității sale. El ajunge la veșnicia sa veșnică prin omenitatea dumnezeirii. Viețuind în timpul hristocentric al Bisericii “dimpreună cu toți Sfinții“, omul ajunge la unirea cu Dumnezeu treptat, prin Sfintele Taine și Sfintele Virtuți. Iar el este plin de bucuria sfântului mesaj și a cereștii porunci a Sfântului Vasile cel Mare: “O creatură a lui Dumnezeu vine la viață și dumnezeu este chemat“. Creat cu potențialul de a deveni dumnezeu-om, omul se străduie, în cadrul trupului hristocentric al Bisericii, să-și facă mintea asemenea celei a lui Dumnezeu, să ajungă la transfigurarea minții sale proprii prin Hristos. “Noi avem mintea lui Hristos“ (1 Cor. 2, 16). El se străduiește chiar să se asemene voii lui Dumnezeu, să-și transfigureze propria voință întru cea a lui Dumnezeu și să-și facă trupul asemănător celui al lui Hristos, transfigurându-l întru Domnul: “Trupul însa nu este pentru desfrânare, ci pentru Domnul, și Domnul este pentru trup“ (1 Cor. 6, 13).
Unit cu Hristos prin Biserică și în Biserică, omul ajunge din nou la starea sa originară, asemenea lui Dumnezeu, împlinind acest lucru într-o manieră pururea ascendentă prin dumnezeiasca virtute a cugetării celei asemănătoare cugetelor lui Hristos (Gal. 4, 19; 3, 27; Rom. 8, 29).
Dar fara Dumnezeu-omul Hristos și independent de El, omul riscă pururea să ajungă asemenea celui rău, intrucat păcatul este în același timp puterea și icoana diavolului. Acționând independent de Dumnezeu-omul Hristos, omul se reduce pe sine în mod voit la o stare demonică a păcatului. El devine rudă a diavolului. “Cine săvârșeste păcatul este de la diavolul” (1 Ioan 3, 8). Noi nu trebuie sa uităm că principalul obiectiv al diavolului este de a-l lipsi pe om de potențialul său dumnezeiesc, de a-l îndeparta de Dumnezeu, de a-i șterge asemanarea sa cu Dumnezeu și de a-l transforma astfel într-o ființă asemanatoare lui. Antropocentrismul umanist este în esență demonocentrism. Ele amândouă nu doresc decât un singur lucru: să-și aparțină doar lor înșile, să fie doar în ele însele și pentru ele însele. În acest fel, ele ajung la împărăția “celei de a doua morți” unde nu există nici Dumnezeu și nici altceva dintre cele ale lui Dumnezeu (Apoc. 21, 8; 20, 14). Ceea ce s-a prezentat până aici nu este nimic altceva decăt umanismul evanghelic, apostolic, patristic, ortodox al dumnezeirii (Teoumanism, Teohominism).
3. Toate formele de umanism europene, de la cel mai primitiv până la cel mai sofisticat, de la cel fetișist la cel papal, se intemeiază pe credința în om, aflat el insuși într-un context spiritual dat, într-o situație empirică materială, precum și într-un context istoric anumit. Întreaga esență a oricarui tip de umanism este omul (homo), iar încapsulat în ontologia oricarui tip de umanism nu se află altceva decat umanismul (homo hominis). Omul reprezintă cea mai inaltă valoare, suprema valoare. Omul este criteriul principal, ultimul criteriu. “Omul este măsura tuturor lucrurilor“. Acesta este în esență, în miezul său, orice tip de umanism. Prin urmare, toate formele de umanism sunt, la o analiză finală, idolatre sau politeiste la origine. Perioadele prerenascentistă, renascentistă și postrenascentistă – de sorginte protestantă, filosofică, religioasă, socială, științifică, culturală sau politică – toate tipurile de umanism european, se străduie conștient sau inconștient, ele luptă neîncetat pentru a ajunge la un singur rezultat: să înlocuiască credința în Dumnezeu-omul Hristos cu o credință în om, să înlocuiască Evanghelia lui Hristos cu una omenească, să înlocuiască filosofia Dumnezeu-omului Hristos cu una omenească, să înlocuiască cultura hristocentrică cu una omenească. Pe scurt, ele caută să înlocuiască viața cea dupa Hristos și întru Hristos cu una facută după tipare omenești.
Toate acestea s-au dezvoltat timp de mai multe secole până când, în secolul al XIX-lea, în anul 1870, la primul Conciliu al Vaticanului, toate aceste eforturi au ajuns la apogeul lor prin elaborarea dogmei cu privire la infailibilitatea papei. Aceasta dogma a devenit ulterior dogma centrală a papalitatii. În vremurile noastre, în timpul celui de-al doilea Conciliu al Vaticanului, această doctrină a fost discutată atât de insistent și cu atâta dibacie încat noțiunea inviolabilității și neschimbabilității ei a fost cu tărie consolidată. Această doctrina are o semnificatie covârșitoare pentru soarta civilizatiei europene și pentru vremurile apocaliptice în care aceasta a apărut. Prin această dogmă, toate tipurile de umanism european și-au construit idealurile și idolul lor propriu: omul s-a autodeclarat suprema și ultima dumnezeire.
Panteonul umanist european și-a stabilit propriul său Zeus. Sinceritatea este limbajul adevărului, dogma cu privire la infailibilitatea papei secolului al XX-lea nu este altceva decat renașterea idolatriei și politeismului, renașterea criteriilor și a judecăților de valoare idolatre. Trebuie spus și acest lucru: dogma cu privire la infailibitatea papei a fost introdusă între dogmele umanismului idolatru care, în primă instantă, a fost umanism elenic. Valoarea oricarui lucru a fost introdusă ca dogma. Toate trăsăturile culturii și civilizației elenice, valorile lor, filosofiile, meștesugurile, politicile, știinta lor, au fost toate introduse ca dogme.
“Măsura tuturor lucrurilor este omul“. Și ce înseamnă acest lucru? Este o definitie a dogmei idolatriei. În felul acesta a sosit momentul când încantarea și suficiența de sine a europeanului a devenit dogma, un obiectiv dupa care tipurile de umanism european au tânjit cu nostalgie, timp de secole. Dogma referitoare la infalibilitatea papei reprezintă afirmația nietzscheiana – Ja-Sagung – extinsa la intreaga sa concepție a umanismului european. “Ja-Sagung” face parte din cultura și civilizația europeană, amândouă fiind cu adevarat idolatre și politeiste în obiectivele și metodele lor. Evanghelia și porunca Dumnezeu-omului Hristos este: “Cautați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, și toate acestea se vor adăuga vouă” (Mt. 6, 33).
Dar observați ce a fost omis din proclamația culturii umaniste europene și a civilizației sale. Nu există nici o mentiune cu privire la scopul existenței umane sau a mijloacelor prin care omul functionează. Dumnezeu-omul Hristos este Singurul Mântuitor al omului din păcatele sale, din moarte și de sub tirania diavolului, Singurul care reînnoiește și eternizează, care învie și înalță, care-l face pe om veșnic și-l îndumnezeiește, mântuindu-l și aducându-l în Împărația Luminii și Care, cu tărie și limpezime, susține că scopul suprem al existenței și al vieții omului este acela al desăvârșirii sale, la fel precum și Dumnezeu este desavarsit (Matei 5, 48). Ce nu pronunță umanismul european drept scop al existenței umane în contradicție cu El! Adevărul evanghelic “lumea întreagă zace sub puterea celui rău“ (1 Ioan 5, 9) nu poate fi negat, iar aceasta necesită eforturile Dumnezeu-omului Hristos. Dar așa cum afirmă Sfântul Apostol Pavel, diavolul este “Dumnezeul veacului acestuia” (2 Cor. 4, 4). Între o astfel de lume care in mod voit “zace sub puterea celui rau” și persoana care-L urmează pe Dumnezeu-omul Hristos nu există nimic comun.
Cel care-I urmează lui Hristos nu are dreptul, prin ferma cerință a Adevarului evanghelic, de a coopera cu umanistul care are justificare pentru toate acele lucruri neadevarate și le socotește a fi dogme. În acest punct este întotdeauna necesar să luăm o hotarâre de valoare decisivă: fie cu Dumnezeu-omul Hristos, fie cu umanismul. Umanistul, în toate eforturile sale, se infățisează pe sine ca actionând cu îndreptățire de sine și ca fiind suprema valoare și criteriul de vârf. Aici nu exista loc pentru Dumnezeu-omul Hristos. În împărația umanismului, locul Dumnezeu-omului Hristos a fost luat de catre Vicarius Christi, în felul acesta Dumnezeu-omul Hristos fiind exilat în ceruri. Prin dogma infailibilității, papa a uzurpat pentru sine, adică pentru om, întreaga jurisdicție și toate prerogativele care aparțin numai Domnului nostru Iisus Hristos. El s-a proclamat pe sine drept Biserică, biserica papală, și a devenit în ea începutul și sfârșitul tuturor lucrurilor, conducătorul autoproclamat al tuturor lucrurilor. În acest fel, dogma infailibilității papei a fost ridicată la gradul de dogma centrală a papalității. Iar papa nu poate nega acest lucru atât timp cât rămâne papă al unei papalități umaniste.
4. In istoria neamului omenesc au existat trei căderi principale: cea a lui Adam, cea a lui Iuda și cea a papei. Principala caracteristică a căderii în păcat este mereu aceeași: a dori să fii bun de dragul propriei tale persoane, a dori să fii desăvârșit pentru tine însuți și a vrea să fii Dumnezeu tot de dragul tău. În acest mod, în chip inconștient, omul se aseamănă diavolului, fiindcă și diavolul a dorit să devină Dumnezeu de dragul lui, a dorit să se așeze în locul lui Dumnezeu. Iar prin aceasta înălțare de sine, el s-a făcut de îndată diavol, cu totul despărțit de Dumnezeu și pururea în contradicție cu El. Prin urmare, esența păcatului, a oricarui păcat, constă în această arogantă mărire de sine. Aceasta este esența însăși a diavolului, a lui satana. Nu este nimic altceva decât a dori să te păstrezi doar înlăuntrul propriei tale ființe, a nu te dori în adâncul ființei tale decât pe tine însuți.
Tot diavolul se află aici: în dorința de a-L alunga pe Dumnezeu, în dorința de a exista doar pentru tine însuți și în tine însuți, de a fi pururea în contradicție cu Dumnezeu și tot ceea ce Îi aparține Lui. Și ce este oare aceasta? Este egoismul și iubirea de sine îmbrățișată întru toți vecii, cu alte cuvinte, iadul. Fiindcă iată ce este în esenta sa umanistul – întru totul închis înlăuntrul său, trăind prin sine, pentru sine, pururea în contradicție cu Dumnezeu. Aici rezidă orice tip de umanism.
Culmea unui astfel de umanism de orientare satanică este dorința de a deveni bun de dragul răului, de a deveni Dumnezeu de dragul diavolului. Acest lucru iși are originea în promisiunea diavolului făcută protopărinților noștri în rai – și anume aceea că prin ajutorul său “Ei vor deveni dumnezei“ (Gen. 3, 5). Omul a fost creat cu potențial teandric de către Dumnezeu Care iubește omenirea, așa încăt el să se poată îndrepta în mod voit, cu ajutorul lui Dumnezeu, spre a deveni asemenea Dumnezeu-omului Hristos, întemeindu-se pe caracterul dumnezeiesc al originii sale. Omul, insă, cu voia sa liberă, a căutat nepăcătuirea prin pacat, L-a cautat pe Dumnezeu prin diavolul. Și desigur că mergând pe acest drum ar fi devenit totuna cu diavolul daca nu ar fi intervenit Dumnezeu cu nemăsurata Sa iubire de oameni și marea Sa milostivire.
Facându-Se om, cu alte cuvinte Dumnezeu-om, El l-a îndreptat din nou pe om catre Sine. El l-a adus în Biserica Sa, care este trupul Său, îi daruiește răsplata unirii cu Sine prin Sfintele Taine și fericitele virtuți. Și în acest fel i-a daruit omului tăria de a ajunge “la starea barbatului desăvârșit, la măsura vârstei plinătații lui Hristos” (Efes. 4, 51), de a împlini, cu alte cuvinte, destinul său divin, de a deveni în chip voit dumnezeu-om prin har.
Căderea papei este rezultatul dorinței de a-L înlocui pe Dumnezeu-omul Hristos prin om”.
(din: Parintele Iustin Popovici, Credinta ortodoxa si viata in Hristos, Editura Bunavestire, Galati, 2003o)
Nota: textul apare, in alta traducere, si in volumul: “Sf. Iustin Popovici, Omul si Dumnezeul-Om. Abisurile si culmile filozofiei”, Editura Sophia, 2010)
Be the first to comment